Perfecționismul e dureros

Atunci când perfecționismul este o prioritate, nu există loc de pace” (Chiristian Bose).

Critica constantă este una dintre  activitățile inconștiente  preferate de perfecționist. Perfecționistul contabilizează toate lucrurile pe care urmează să le facă, cum le va face și ce s-ar putea să meargă greșit. Dacă te oprești chiar acum pentru a observa zgomotul  de fundal din mintea ta s-ar putea să ai un sentiment de neliniște. Acesta se prea poate să aibă de -a face cu o listă mentală permanentă cu lucruri de făcut. În timp ce citești o carte s-ar putea să ai senzația că ar trebui să fii în altă parte. Grăbește-te ! Sunt atâtea de făcut !  Spală rufe, dă cu aspiratorul  pe  canapea, curăță cu periuța de dinți praful dintre plăcile parchetului, schimbă uleiul, lucrează la raportul ăla. Perfecționismul te ține activat tot timpul.

Să te critici și să-i critici pe ceilalți nu aduce nici o îmbunătățire. Poate te agresezi emoțional construindu-ți mai multe reguli, cum ar fi o dietă de o foaie de salată pe zi – o, și dacă te-ai purtat bine, meriți o linguriță de dressing. Poate îi agasezi pe ceilalți învinovățindu-i pentru lucruri care n-au ieșit suficient de bine. Poate faci asta închizându-te emoțional, țipând, evitând, ignorând și așa mai departe. Ceea ce niciodată nu te apropie de ceilalți și nu rezolvă problema.

   Exemplu: - Ești la volan și în creierul tău se desfășoară scenariul ăsta de zece secunde: ,, Nu pot să cred că nechibzuitul ăla mi-a tăiat calea! O Doamne, mă sună unchiul, nu știe că sunt încă supărată că a consumat tot oxigenul din cameră  data trecută când am vorbit ? Pe unde trebuie să ies ? Pe naiba, mereu fac așa – mă rătăcesc de fiecare dată când mă duc într-un loc nou. Ce bleagă sunt”.

   Uite cum nimeni din aceste scenarii ( nici tu) nu e perfect ! Și, dacă ai reacțiile astea, îți garantez că nu se mulțumesc să rămână în capul tău. Ajung să iasă de acolo și să-ți controleze acțiunile. Îi tratezi pe ceilalți, așa cum o faci din cauza reacției pe care o ai la astfel de gânduri. Sigur, poate cineva a făcut ceva ce te-a activat, dar modul în care vezi lucrurile era deja acolo. Nu pune nimeni gânduri și sentimente în tine. La un moment dat, ai ales pedeapsa ca instrument prin care te distragi de la ce se întâmplă cu adevărat la un nivel mai profund.

A da vina pe ceilalți e ceva ce e mai mult decât probabil să faci când ești pe pilot automat. Nu-ți dai seamă că faci asta ! Învinovățirea funcționează foarte bine ca distragere. Când partenerul tău mestecă prea zgomotos și ai senzația că sunetul ăla te înnebunește, s-ar putea să nu te prinzi că ai ales să fii exact unde ești. Ai ales să fii în  relația asta cu un tip care mestecă zgomotos. Poți să țipi la el din cauza masticației lui enervante, dat fiind că te aștepți la perfecțiune ( și ai intoleranță la zgomote), dar asta nu schimbă nimic.

Poate crezi că dorința ta e legată de ce funcționează pentru tine și că el sau ea, trebuie să se adapteze. De fapt, așteptările tale în privința celorlalți provin dintr-o lipsă sau dintr-un gol interior. Poate îți vezi partenerul ca pe o extensie a ta – îl judeci așa cum te judeci pe tine. În mintea ta, cealaltă persoană ar trebui să pună accentul pe cât de minunat ești, astfel încât să acopere golul ăla. Când nu reușește să joace șarada, îi arăți într-un fel sau altul că ești nemulțumit, pentru că ai nevoie să te simți din nou bine.

,, Bine” înseamnă în contextul asta să te simți din nou amorțit, și nu vid. Partenerul tău nu-și dă seama că e responsabil de cum te simți tu în interior – cum ar putea să știe, când nici tu nu știi ?

   Acest tipar nu va fi suprimat de  conștientizarea perfecționistului și a autoabuzului verbal pe care îl provoacă, pentru că la baza lui e frica. Această frică poate părea ca un tren care nu se oprește niciodată: poate fi dificil să frânezi senzațiile fizice. Faptul că știi nu te oprește să nu te forțezi să avansezi, ceea ce te face să te smucești și să te zbați și să faci tot ceea ce crezi că e necesar pentru  a reuși. Poate consideri că ești în competiție cu propria persoană sau ce ceilalți manageri de la birou. Ești primul care ajunge la ședințe – și nu doar atât, ci ajungi și la birou mai devreme decât toți ceilalți. Și, cu toate astea, fiecare nouă promovare ajunge la cineva despre care crezi că e mai puțin calificat decât tine. Te enervează ! Ce naiba ? Internalizezi furia și te consideri un ratat. Poate ajungi să te îndopi cu tot ce găsești în frigider sau bei shot-uri de whisky lângă benzinărie. Nu poți să controlezi ce simți față de tine însuți. Nici toată critica din lume n-o să-ți schimbe situația. E o strategie dureroasă, care nu duce la fericire.

Imaginează-ți că scopul tău e să fii artist și să ai admiratori, dar dintr-un motiv sau altul, nu pare că poți să trăiești din asta. Te simți nemotivat să creezi când oamenii te plătesc pentru a realiza un proiect – așa că te forțezi și dai vina pe ei și pe cerințele lor. Galeriile te refuză. Adevărul e că petreci mai puțin timp preocupat de creație și mai mult criticând proiectele pe care le-ai realizat deja, pentru că  nu sunt perfecte. Nu ai proiecte perfecte și din cauza asta nu poți să dormi, dar, în loc să intri în acțiune și să le faci, rămâi în capul tău și te gândești. Ai senzația că te învârți în cerc în loc să ai succes.

Cu toate distragerile și îndoielile e de mirare că nu te îndrepți scopul tău ? De fapt, pedepsindu-te pentru tot ce nu e perfect te simți cumva răzbunat. Cu cât îți spui mai mult povestea asta despre suferința legată de arta ta, cu atât ești mai puțin înclinat să te îndrepți spre scop.

   Ciclul autocriticii provocate de nereușită a fost instaurat încă din copilărie. E mai profund acum, iar consecința e că nu se întâmplă nimic în cariera ta. Vrei ca lucrurile să fie perfecte, dar în același timp teama că nu vei avea succes te ține blocat în acest ciclu de a nu face și apoi de a-ți justifica reacția.

Fii atent la gândurile tale. Nu doar că sunt repetitive, ci fac parte dintr-un tipar care te împiedică să simți mai în profunzime. O parte din acest tipar reprezintă menținerea la un nivel superficial, astfel încât să nu ajungi să sapi prea adânc și să dai de rădăcina perfecționismului tău.

   Cum ar fi dacă, în loc de asta, ai alege să descoperi ce anume nu este în regulă în interior ? Ce-ar fi dacă ți-ai examina gândurile în căutarea indiciilor acelor lucruri care chiar te fac nefericit?

Trebuie să cauți în profunzimile tale. Ce se întâmplă cu adevărat în interior când faci o greșeală sau nu reușești să te ridici la înălțimea propriilor așteptări ? Rușine, furie, tristețe, izolare, lipsă de valoare ? Aste e o reacție. Poate nu-ți dai seama că acest amestec de sentimente este o parte a tiparului, chiar dacă e ceva ce ai încercat să eviți.

   Nu mai evita – conștientizează. Data viitoare când greșești, așază-te, închide ochii și concentrează -te asupra senzațiilor fizice. Ce se întâmplă ? Poate ai stomacul încordat. Concentrează-te asupra acelei senzații. Ce-ți spune ? La început s-ar putea să-ți spună că ești un ratat, dar, dacă nu eviți acel sentiment, s-ar putea să observi că dedesubt e rușine. Și dacă rămâi în continuare acolo  va apărea  poate o amintire veche, care îți va arăta de ce simți rușine.

Concluzie:

Esențial e să nu judeci atunci când aprofundezi, ci să fii curios. În cele din urmă vei ajunge la convingerea negativă care stă la baza – de exemplu, că nu te simți valoros. În acest punct ai de ales. Poți să alegi să faci altceva în prezent. Sau, dacă asta te scoate prea mult din zona de confort, poți pur și simplu să rămâi cu aceste sentimente până se dispersează. Oricum, e vorba de întreruperea tiparului și de schimbarea unei convingeri care îți produce durere.

Bibliografie:

Tracy Crossley  - ,, 8 Pași siguri pentru a depăși atașamentul anxios și evitant”, Editura Trei, București - 2024